MIHAIL SOARE – DIPLOMA DE ONOARE acordată de editura Verbaniana pentru luna februarie 2018 la concursul „SCRIITORI ROMÂNI ÎN PRIM PLAN”

 

Mihail Soare

Editura VERBANIANA acordă DIPLOMĂ DE ONOARE scriitorului MIHAIL SOARE, la concursul „SCRIITORI ROMÂNI ÎN PRIM PLAN” – pentru luna martie 2018.

MIHAIL SOARE – un scriitor complex și complet, se remarcă în actualitatea literară românească atât ca prozator și  poet, dar și în critica literară prefațând cărți, scriind și publicând recenzii – am putea spune, o personaliate culturală. Felicitări!

despre scriitorul MIHAIL SOARE:

Volume publicate: „Înger de prisos” – versuri, Editura Tiparg, 2007; „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini” – versuri, Editura Brumar, 2010; „Eu, Nietzscheanul” – versuri, Editura Rawex Coms, 2012; „Livrescu” – roman, Editura Self Publishing, 2014; „Sfântul Cutare Poetul” – versuri, Editura Betta 2015; „Tălmăciri politicale” (volumul întâi) – eseuri politice, Editura Betta, 2015; „Zavera îngerilor” (cu subtitlul „trei mii și ceva de zile și nopți de poezie”) – versuri, antologie de autor, Editura Betta, 2016; „Tălmăciri politicale” (volumul al doilea) – eseuri politice, Editura Betta, 2016; „Iubirea ca o sârmă ghimpată” – versuri, Editura Betta, 2016; „Dragoste, pupeze și colaci” – roman, Editura Betta, 2017.

Apariţii în reviste literare tipărite („Literatorul”, „Ateneu”, „Caiete silvane”, „Rotonda valahă”, „Arena literară”, „Curtea de la Argeș”, „Contact internațional”, „Cafeneaua literară” ș.a) sau online.

Prezenţe în diverse antologii, activitate publicistică, autor de editoriale şi articole de cultură pentru diverse publicaţii tipărite şi/sau online din țară sau din străinătate.

Referinţe critice: Constanţa Buzea, Șerban Codrin, Aureliu Goci, Lucian Gruia, Emil Lungeanu, Mircea Micu, Felix Nicolau, Florentin Popescu, Eliza Roha, Daniel Săuca ș.a.

din creațiile poetului MIHAIL SOARE:

 

Versuri cu mine și cu Shakespeare – de MIHAIL SOARE

 

Vorbesc, ciuliţi urechea, întocmai precum regii

Lui Shakespeare, mai mult singur, henricii şi richarzii

S-au adunat în mine  de-a valma, neîntregii

Abandonându-şi curtea, bufonii, dar şi barzii

Ce le cântau în celtă izbânzile din vise,

Iubirile-ncifrate în uri, poltroneria

Mascată în bravadă, morţile nepromise

Sunt plin de duci de Essex, de York, plezanteria

Acestui fapt mă face să par un vraf de scânduri

Care vor naşte scene duhnind a motorină

Mă-nţeapă zeci de spade asemeni unor gânduri

Timpul e-n mine altfel decât afară-n tină

De el atârnă sumbru ca nişte ploi britane

Fantome caraghioase de versuri descărnate,

De măcelari destoinici, cânt de psalterioane

Uitate-n miazănoapte şi renghiuri nejucate

Rostesc în glas de buhă pestriţă adevărul

A fi-ul meu, mistreţul din nările lărgite

Şi umede-ale haitei, copoii-şi schimbă părul

Cu lungi peruci, căzute comete văcsuite

Chiar cerul e altminteri decât îl ştiţi şi-ncape

Şi el imens în mine urcat pe catalige

Năstruşnic mi se-ascunde bezmetic după pleoape

Privind de-acolo lumea, şi-ncepe-apoi să strige

De teama înălţimii, pe buze-mi cresc sonete

Bat tobele, cortina se ţese din silabe

Vorbesc, ciuliţi urechea, ciumaţii-n lazarete

Şi dânşii tot ca regii, doar în heptasilabe…

 

Biografică – de MIHAIL SOARE

 

Mama era prietenă cu o vecină care nu era prietenă cu ea

de aceea cafeaua lor avea alt gust

a vecinei am înţeles că aducea a rozmarin verde zdrobit

pe când a mamei aducea cu o velă stoarsă

seara o înghiontea mereu ceva în burtă şi a crezut că e de la sărătura cafelei

după ce şi-a lipit urechea lui ca de elefant de pielea pântecului bolnavei

doctorul a zis că e plină de gânduri şi musai să se opereze pentru a i le scoate

zis şi făcut şi a despicat-o cu un brici de pe vremuri

operaţia a reuşit şi i le-a scos

apoi le-a pus într-o pungă de plastic – spală-te cu ele pe cap, i-ar fi spus

odată aduse acasă ea le-a lăsat în frigider

se puteau altera – asta ar mai fi lipsit, mă omora tac-tu – mi-a povestit

când s-a apucat de gătit a dat de ele

şi după ce-a modelat chiftele una câte una

nişte mingiuţe din mărar, ouă de nu ştiu ce şi vieţi luate aiurea

din gândurile acelea m-a modelat pe mine

nu m-a prăjit ca pe chiftele şi m-a lăsat liber prin univers

chestia asta i-a plăcut tatălui meu

care m-a legat cu o sforicică de gleznă

ţinându-mă într-un mănunchi laolaltă cu baloanele

aşa mergeam amândoi la defilare pe bulevard de ziua naţională

mama stătea acasă şi bea cafele cu vecina

din când în când se uita prin crăpătura lăsată de doctor la burtă

poate rămân iar borţoasă, vecino, de la cafeaua asta

***

Odată a venit un vânt care i-a smuls din mână tatălui meu baloanele

cele mai multe s-au spart,

eu nu, dar am ajuns pe acoperişul boltit al unui circ

şi de acolo în capul plin de trucuri al unui scamator

nu cred că l-am ucis, că nu putea muri ca o iluzie oarecare

însă am fost nevoit să-i iau locul

bună alegere –  s-au gândit circarii văzându-mi cele şapte mâini

fusese dorinţa mamei  – poate va avea măcar una liberă cu care

să-şi mângâie iubita,

nu ca tac-su

iepurii ieşiţi din joben luaseră înfăţişarea gândurilor din care eram făcut

un fel de fuioare de abur

iar porumbeii mei erau nişte vulturi deghizaţi

clonţurile lor ştiau cel mai bine gustul dulceag-amărui al cărnii

iar oamenii sunt carne – aşa se laudă ei peste tot ca nişte proşti

nepricepând tâlcul scamatoriilor, spectatorii m-au huiduit

as fi vrut să le zic minţiţi-vă singuri

să-mi curăţ smochingul de ochii lor lucioşi

şi să plec

numai că-mi legaseră drumurile

însă cu noduri marinăreşti, fraierii

le ştiam atât de bine înţelesul de la lecţia de sinucidere

tata nu fusese marinar, dar se trăgea de şireturi cu nu ştiu ce mare

iar mama era geloasă şi când l-a întrebat care mare e aia

i-a zis mare ţi-e grădina

după care a tăcut în limba lui de clopot

până la întoarcerea mea acasă când a tăiat viţelul cel gras

altă coţcărie de boscar din alte timpuri.

***

Cu toată străduinţa mea şi a tuturor ploilor invocate

oricât de calde

pe smoching tot mi-a rămas o pereche de ochi

un soi de ferestruici văduve de obloane

a trebuit, altă dandana, să caut orbitele potrivite

o fi femeie, o fi bărbat, mă întrebam, o fi femeie-bărbat, poate copil

şi m-am pus să-i studiez

măsurători peste măsurători, desene încâlcite, fotografii

ca un făcut, dădeam tot de mine

dacă nu mă ştiţi aflaţi că am forma informă a unei plutiri deocheate

bietul om, poate că şi acum e în arenă căutându-şi de-a buşilea privirea

îndărătul mutrei mele se aflau în fundal

ca-n pozele cu copii ghiduşi

supravieţuiri ce-mi puneau coarne

noaptea îi spionam uitându-mă pe gaura cheii de la uşa şifonierului

unde ţineam smochingul

tot eu, dar cu capul în jos ca să-mi curgă viaţa pe nări

e clar, mi-am zis, sunt ochii unei femei

pentru că ele te vor trecut din tablouri sfâşiate de nebuni

sau de stoluri de îngeri căutând raiul

am făcut pe trecutul, cum faci pe mortul în glumă, şi aşa am găsit-o

orbitele erau de mărimea potrivită

doar că între timp le prefăcuse într-un ocean de lacrimi

ca ploile de calde

aş fi vrut să-l străbat, dar cu ce, corabia mea devenise şi ea trecut

ei ochii nu-i mai foloseau la nimic

eram nişte neputincioşi nevoiţi să se iubească atât cât îi mai ţinea carnea

***

Am putea să mergem la poli

i-am spus într-o seară, iar acolo carnea ne-ar ţine mai mult

tu ai lua obiceiurile culinare ale focilor şi te-ai îngrăşa

şi te-ai transforma într-o femeie-focă

dar ai rămâne la fel de frumoasă

cu pielea strălucind şi cu găvanele tale pline

nişte tăuri acum îngheţate pe care-aş patina ca un nebun

de tălpi aş avea legate oasele unui vis tranşat cu un cuţit bont

şi-aş luneca, şi-aş luneca

din când în când aş pescui la copcă

tot în găvanele tale

sardine, şi heringi, şi halibut

iar apoi ne-am săruta banchizele de pe guri

a părut că i-ar surâde ideea, mai puţin chestia cu naşterea pe frigul acela

ca să fie în rând cu focile trebuia să nască

s-a revoltat şi i-a scris mamei mele să-i trimită

cu primul ren înhămat

o carte de bucate

n-am ştiut niciodată cum se fac chiftelele, s-a justificat.

 

 

Visele mele – de MIHAIL SOARE

 

Visele mele supraponderale

(Le știți – cele-n culori paranormale)

Nu sunt născute nici din bromurale

În serile acelea marginale

Cu-amante pline de istericale,

Nici din frustrările policefale

Ce-mi devorează-n sos de portocale

Eșecurile senioriale

Din luptele-nsoțite de urale

De pe câmpiile patriarhale

Și nici din moaștele ombilicale

Ale vreunei curve triviale

Făcută sfântă-n legi abațiale

Scrise cu slove caricaturale.

Visele mele supraponderale

Sunt doar un soi de mâzgăleli murale

În care cu-ajutorul unor smoale

Apar pe ziduri pagini de jurnale

Din viețile cu damf de cacealmale

Dezgustătoare, pestilențiale

Promise ca fiind zaharicale

De-un cântăreț obscur de osanale

Ce-și luase măștile sentimentale

Furate de la mine, măști teatrale

Vândute-apoi pe două alpacale

Helleri, desigur, unor farfarale

Cam ăsta-s eu, de fapt : contururi pale

Pline cu vise supraponderale.

 

din creațiile prozatorului MIHAIL SOARE:

 

Frizerul, cu viața și morțile lui – de MIHAIL SOARE

Popa Liliac îl privea cu un soi de respect, de venerație chiar, lucru nemaiîntâlnit la unul ca el, pentru care consătenii săi erau doar niște „pulifrici”, și nu o dată îl pomenise în predicile gângăvite de la Sfânta Evanghelie, amintindu-le de vizita făcută de frizer în lumea aceea lipsită de întristare și suspine și unde toate sunt pline de lumină, mai ceva ca la Gara de Nord. De ce mama dracului s-o fi întors nătărăul, întrebau pe bună dreptate cei mai mulți și-și răspundeau tot ei, neîndurându-se altcineva mai cu glagorie s-o facă, presupunând că pricina ar fi fost ba huiduma lui de muiere (ar fi încălecat-o, pesemne, și câinii în lipsa lui, își spuneau), ba ca să aibă cine le ciumpăvi pe mai departe bărbile și chicile păduchioase, ba din dragostea sa nemaivăzută pentru arginți, în lumea de dincolo, cum s-o numi cu adevărat aia și pe unde-o fi, creștinii mergând cu un singur bănuț legat de degetul mic al mâinii drepte, și nu cu ditai sipetele înțesate cu gologani.

Mortu făcuse atâta bănet încât dacă ar mai fi trăit zece vieți, fără să mai pună mâna pe foarfecă, pe sulă sau pe brici, tot bogat ar fi rămas, însă muncea la fel de mult ca pe vremea când era un coate-goale care fuma chiștoace găsite în drum, trezindu-se cu noaptea-n cap, înaintea tuturor (asta dacă dormea, deoarece unii îl bănuiau de nesomn veșnic) pentru a-i ajunge ziua, nemaiprididind cu treburile, trudind pe rupte chiar și în zilele însemnate cu roșu în calendar, lucru oprit oricărui alt muritor. Se scorniseră tot soiul de năzbâtii pe seama sa, oamenii fiind curioși să afle ce se ascunde îndărătul aparențelor, spionându-l mereu, nevenindu-le să creadă că un om ca el, niciodată bolnav de ceva, nici măcar de gâlci ori de dureri de șale, a dat ortul popii și după ce se va fi plimbat ca vodă prin lobodă pe tărâmul celălalt, s-ar fi întors teafăr înapoi în sat, și asta doar pentru a-i tunde pe ei de câteva ori pe an sau pentru a le castra vierii și purcelele.

Firește că de câte ori mergea la cârciumă chefliii se adunau ciopor în jurul lui, dar nu pentru că ar fi fost unul din cei care odată aflați la băutură cinstesc pe toată lumea (nici pomeneală, lua câte-o litră de Jamaica doar pentru el), ci pentru a-l iscodi despre viața de dincolo și după ce-și aprindea țigara, o mărășească scuturată, ținută până atunci după ureche, trăgea cu nesaț câteva fumuri, aruncând apoi rotocoalele albăstrii înspre trestiile din tavan, și începea să îndruge duium de tâmpenii din care nu pricepeau nimic, mereu altele, semn că ori era dus cu capul, ori îi lua în batjocură, pomenind de sfinți bărboși călări pe biciclete cu o roată, de sfântulițe date cu ruj și cu țâțele cât dovlecii sau de niște popi mici, caraghioși, de mărimea unor cocoși necrescuți, însă cu ditamai anteriele fluturând înapoia lor, așijderea unor cozi de stele zburătoare.

Îi datora morții toată viața lui de acum, faima (fusese dat la ziar, și nu o dată, vorbindu-se ca despre ăl mai prima om din ținut), purcoaiele de bani (se spunea că ajunsese să aibă-n saltele mai multe bancnote decât paie) cu care ar fi putut cumpăra, tocmindu-se un pic, întreg satul, cu țarini, cu livezile de pruni, cu case (e drept, mai toate din chirpici, gata să cadă la o ploaie mai acătării), cu cârciuma de la răspântie și cu prăvălia lui Lae, nepotul Petrăchioaiei, și era respectat de mai toată lumea, afară de vreo trei ciumeți contestatari care se căpreau singuri cu foarfece de tuns oile, dosite cine știe pe unde. Dar avea, bineînțeles, durerile și neîmplinirile sale („că dacă n-ar fi belelele”, se consola în gând, „n-ar ști nici dracu cum arată binele și-am trăi în neștiință ca boii”), chiar dacă nu lăsa nici cea mai mică bănuială la vedere, apărând în ochii celorlalți drept fericitul fericiților, cunoscându-se însă că nevasta îi e stearpă ca o măgăriță castrată, cu toate că unii îl suspectau pe el că n-ar ascunde în izmene taman ce-i trebuie unei femei atât de lată-n șolduri, cum era Marița.

Moștenise de la tac-său (sau de la bunicu-său, dracu mai știe, că nimeni nu-i putuse deosebi vreodată pe ăștia, de parcă erau scoși la tiparniță) totul, uitătura spălăcită și piezișă, claia de pe cap de culoarea morcovului, nasul de hultan bătrân, degetele lungi și subțiri aidoma unor mlădițe răsărite fără voie, ca și când le-ar fi părut rău să nu se piardă bunătate de sămânță. N-a rostit o vorbă până la cinci ani, astfel că ai lui se împăcaseră cu gândul că e mut, dar când l-au auzit într-o bună zi spunându-i maică-si „du-te-n aia mea”, au pus degrabă de-un tămbălău cum nu s-a mai văzut, cu primarul în frunte, cu popii amândoi (în afară de Liliac mai era și Popa Muscă, o aschimodie nevricoasă), cu notarul, cu paracliserii și cu clopotarul, cu lăutari aduși de la oraș, cu tot cătunul în păr, drept în uliță, cât era ea de lungă, așternând în țărâna drumului, peste niște panouri de gard smulse de te miri unde cuverturi și preșuri adunate de pe la vecini (astea fiind mesele), iar de atunci ziua aceea rămăsese un fel de dată importantă în calendar, ca Moșii de vară, ca Blagoveștenia, ca Sântă Măria. Au curs la nemaipomenita paranghelie rachiuri gălbioare și vinuri rubinii ca sângele, butoaie întregi, poate zece, poate o sută,  iar bucatele au fost mai abitir ca la parastasul unuia ce fusese primar pe vremuri, nelipsind ciorbele făcute din găini îngrășate ani de-a rândul, mai-mai să moară de bătrânețe, fleicile de porc perpelite pe jar laolaltă cu niscai coaste împănate, jimblele aburinde și cozonacii înmiresmați, murăturile pișcătoare la limbă, și două zile încheiate ar fi ținut nebunia, răstimp în care nimeni n-a fost treaz și un pai nu s-a mai mișcat în întreg satul.

În ziua aceea, care avea să-i schimbe destinul (era unul din cuvintele dragi lui, părându-i-se că sună altcumva, alături de încă vreo două-trei), se urcase în pătul să dea jos de acolo o târnă de știuleți uscați pentru a-i curăța de boabe și cum scara era din cale afară de șubredă, abia putând ține găinile ce se cocoțau în poiată, se frânse ca și când ar fi fost din surcele făcută, iar frizerul căzu cu spinarea pe pământ, rămânând fără suflare, cu ochii beliți îndreptați către cer și cu limba scoasă, felcerul declarând de îndată ce-a ajuns la locul întâmplării că deja e treaba popii. „Fiți fără grijă”, le-ar fi spus omul neamurilor adunate ca la circ, „dați negreșit de el pe lumea aialaltă.” Cu toate astea l-au dus la spital, la oraș, cu o căruță, însă au ajuns după miezul nopții, iar paznicul, un calup de slănină cu ochii cârpiți de somn, i-a întâmpinat scărpinându-se leneș la prohab : „lăsați-l, mă, aici, și veniți mâine cu copârșeul să-l luați, r-ați ai dracului de țărani bășiți !” A doua zi, când s-au dus pregătiți să-și ia mortul acasă, l-au găsit pe ăsta stând în cur pe scări și fumând tacticos o țigară căpătată, neavând habar de nimic, iar de atunci consătenii îi dădură, întemeiat, numele după care acum îl știa toată lumea, adăugat mai apoi și în actele de stare civilă, despărțit de cel bun, moștenit de la ai lui, printr-o liniuță. Îi înmânaseră de la spital și o țidulă pe care scria „moarte clinică”, nemaiîndoindu-se nimeni că omul ar fi murit de-a binelea.

Era bărbier și cum-necum, fiind singurul care avea foarfeci, sulă de curelar și brice (care cu plăsele din lemn, care cu ele din os) ajunsese să facă tot ce avea treabă cu sculele astea: jugănea armăsari și tauri, scopea purcele, punea atele din șindrilă animalelor cu picioarele rupte, tăia sub limbă copii de țâță și bătrâni aflați pe patul de moarte, cosea cu fir de mătase buzele de jos ale muierilor care voiau să fie mai strâmte, tundea și bărbierea (dar asta mai cu seamă duminica) și câte altele se iveau în ciudata comunitate învecinată cu cerul. Câteodată o cocoța pe Marița pe-o butură folosită la spartul lemnelor în mijlocul curții, după ce-o încingea peste bucile lătărețe cu o curea de care lega o alta, făcută din partea de dinainte a unui ham și pe asta își ascuțea briciul, în văzul tuturor, dar nu oricum, ci însoțit de acordurile (vorba vine) viorii lui Spilcă, un țigan ca o părere de subțire, și cum din orice lucru scotea parale, contra câtorva firfirici îi primea pe cei cărora le dădea mâna să asiste la neobișnuitul ritual chiar din bătătură, ceilalți zgâindu-se printre ulucile gardului.

De când o dementă venetică ajunsă în sat prin măritiș, după ce va fi înșirat un regiment întreg pe care l-ar fi umplut de sculament, de la comandant la ultimul răcan, îi tăiase boașele bărbatului ei, toate uneltele tăietoare, lame, brice și custuri de orice fel, fuseseră confiscate prin ordin polițienesc de către jandarii chemați anume, iar de atunci Mortu ajunsese să aibă monopolul acestor trebușoare obligatorii, mulți bănuind un aranjament necurat pus la cale de mintea primarului, părtaș la afacere, zice-se, ceea ce n-ar fi fost de mirare, ținând cont de bunăstarea afișată de imbecilul muritor de foame de până mai ieri. Din când în când se făceau percheziții, nescăpând nici o casă, în urma acestora găsindu-se ici-acolo câte-un șuriu meșterit din vreun fier de plug ori câte-o sulă improvizată din te miri ce, vinovaților luându-li-se dreptul de-a merge la sfânta biserică duminica, lucru de neînchipuit într-un sat în care era cam singura distracție, bașca sporirea birurilor.

La început unii și-au lăsat bărbile să crească în neștire, mai ales că se apropia iarna, nestânjenindu-i cu nimic, ținându-le de cald ca niște cergi atârnate de gât, în scurtă vreme ajungând să aibă adevărate măturoaie în care își găsiseră firescul adăpost felurite insecte, cu aripi sau fără, mai multe animale au murit nescopite, chiar câteva femei s-au prăpădit, neavând cine (și nici cu ce) le da afară plozii nedoriți făcuți la beție, pentru ca mai pe urmă să-și calce pe inimă și să desfacă baierele pungilor, înavuțindu-l pe frizer, spre mulțumirea fără margini a Mariței, care și-a cumpărat atâtea rochii înflorate încât nu mai avea unde să le pună.

Dar vrând-nevrând oamenii s-au împăcat iute cu situația, luând-o ca pe o normalitate, dându-se pe mâna lui. I se cam urcase la cap procopseala asta venită din senin și de câte ori se îmbăta, le striga în gura mare vecinilor aflați prin preajmă: „Bă, proștilor, tu-vă-n botul otomobilului, numai eu știu viitorul, c-am fost acolo pe unde se preumblă el ca belferul, și nu sunt zodier sau ghicitor în bobi, și-n hoitul meu locuiesc și mâinele, și poimâinele, și răspoimâinele.” Oamenii se închinau de cum auzeau o așa tâmpenie și-și vedeau de ale lor, nevenindu-le să se pună rău cu el.

„A murit Mortu”, fu zvonul care într-o dimineață umplu întreg satul, de la o margine la alta, cătun cu cătun, și pornit din sute de guri în același timp căpătă înfățișarea unei furtuni venită de niciunde, amintindu-le sătenilor de invazia unui nor de lăcuste, cât vrăbiile de mari, din urmă cu două veri, dar firește că nu-i dădu nimeni crezare, nici chiar când văzură în bătătură un sicriu mare cât o șalupă, cu mânere strălucitoare, meșterit din lemn scump, poate adus din păduri de la capătul pământului, lucios ca pantofii de lac.

„La urma urmei, de la Iisus încoace, lângă fiecare moarte răsare câte-o înviere, iar omenirea are mare nevoie de iluzia asta”, ar fi spus, la auzul veștii, Hazard, nebunul satului (orice localitate trebuie să aibă un nebun, cum are și un cizmar, că n-or umbla cu bocancii nepingeliți, o curviștină nurlie ori o ghicitoreasă), un ins care vorbea-n dodii și care-ar fi fost, potrivit spuselor sale, deloc demne de încredere, chiar învățător suplinitor pe undeva. Nici dracu nu-i știa numele, nici măcar Moise, jandarul, și găsiseră cu cale să-l boteze așa, tot auzindu-l rostind cuvântul ăsta. Crezuseră chiar că e vreun Dumnezeu din altă biblie, de-a pocăiților, că prea îl pomenea ca și când ar fi, spunând „Aici e mâna hazardului”, ceea ce nu putea însemna altceva. Când se îmbăta le spunea că e o vorbă de la arabi și le-o scria cu creta pe oblonul verde al cârciumii, az-zahr, o bâlbâială de om neîntreg, iar ei prăpădeau de râs de-o așa trăsnaie.

Bineînțeles că nu poți muri de două ori, și-au zis oamenii, văzându-și de daraverile lor, și oricât i-a rugat Marița s-o ajute să-l îmbăieze cu pelin și leșie ca pe-un prunc, să-l gătească cu straiele bune și să-l ducă pe Mortu la groapă, n-a băgat-o nimeni în seamă, temându-se de vreo farsă de pe urma căreia să se râdă un an întreg, astfel că femeia a făcut totul singură și a cărat cu o droșcă (în care a avut grijă să pună o cazma și un târnăcop) trasă de un măgar copârșeul acela luxos ca o mobilă boierească la cimitir, unde avea să constate că locul de veci, arvunit de bărbatul ei cu multă vreme în urmă (câțiva ani puseseră acolo frumusețe de răzoare cu ceapă și usturoi), fusese dat altuia mai grăbit să meargă la cele veșnice. Drept pentru care a făcut cale întoarsă, străbătând zâmbăreață ulițele satului, la gândul că avea să-l ducă iarăși la spital pe bărbatul ei, de unde acesta să se întoarcă a doua zi, la crăpatul zorilor, cu chiștocul în colțul gurii, cătrănit foc din pricina timpului pierdut de pomană acolo, înjurând întruna de „învierea mă-sii de treabă”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.